Când, în 2009, președintele Traian Băsescu a lovit cu referendumul în cei 322 de parlamentari USL, legislativul s-a redus la o cameră cu 300 de membri, astfel aprobat de populație. PD-L, aflat la guvernare, a uitat însă să pună în lege rezultatele referendumului, iar dl Băsescu a uitat să insiste. În 2012, Crin Antonescu și Victor Ponta s-au jucat de-a uninominalul pur, scoțând din calculator 290 de deputați și 100 de senatori, dar au făcut-o suficient de târziu ca să-i prindă alegerile și legea să fie declarată, din acest motiv, neconstituțională. PSD a mimat repunerea ei pe tapet în 2013, dar liberalii se răzgândiseră și chiar unii dintre parlamentarii săi înclinau spre votul pe listă, așa că dl Ponta divorțat dl Antonescu și-a văzut de altă treabă. Vine 2015 și, cu „Un parlament mai mic și mai eficient!” pe pancardă, își face intrarea noul președinte Klaus Johannis. Pesediștii îi răspund că nu mai vor uninominal pur, ci un sistem de alegere mixt sau unul proporțional, care să reducă numărul de parlamentari de la 588 câți sunt în prezent, la maximum 410. Pe scurt, Parlamentul se întoarce înapoi pe unde era cu zece ani în urmă, înainte de votul uninominal, care nu a operat niciun fel de triere morală, ci doar a complicat lucrurile.
Cifrele avansate de partide sunt scoase parcă din pălărie. De ce 410 și nu 350 sau chiar 310? Care este și cum s-a stabilit norma de reprezentare? În ceea ce îi privește pe actualii aleși, un deputat reprezintă în medie 55 020 locuitori, iar un senator -123 182, România situându-se pe la mijlocul plutonului european. Politicienii susțin însă că, pe viitor, vor introduce o normă mai mare, unu la cel puțin 75-80 de mii de cetățeni, parlamentul intrând în categoria „subdimensionat”. În mod obișnuit, respectiva normă ține seama seama de interacțiunea dintre ales și alegători (la modul ideal, un parlamentar la 10 000 de persoane, după expertul în științe politice Andrew Rehfeld), dar, la noi, trebuie să țină cont de costurile de întreținere a unui legislativ mare, dar lipsit de randament, de exodul și de scăderea demografică vizibile de la an la an și de opțiunea populației pentru un legislativ mic. Partidelor le vine însă greu să renunțe la 288 de scaune și vor aduce toate argumentele posibile să păstreze măcar jumătate din ele.
Pentru un singur parlamentar, contribuabilii plăteau în anii trecuți în jur de 7 000 de euro pe lună, aici neintrând cheltuielile cu personalul și utilitățile de la Casa Poporului sau deplasările în străinătate. Și n-am văzut deputat ori senator, deși unora le crapă conturile de grase ce sunt, refuzând să-și ridice diurna ori plătindu-și singur transportul prin circumscriție. Nu, totul se decontează. Și, cum aleșii își stabilesc singuri bugetul, au de unde. Pentru cei 5,1 milioane de angajați din România – marea majoritate retribuiți cu mai puțin de 500 de euro brut, conform INS – 400 de inși de ținut în puf reprezintă o mare povară. Cei 588 de aleși din actuala legislatură înghit 253 de milioane de euro în patru ani. Din respect pentru românul apăsat de dări și prost plătit, numărul parlamentarilor n-ar trebui să-l depășească pe acela stabilit prin referendum, adică 300. Totodată, este nevoie de un control mai riguros al sumelor puse la dispoziția aleșilor și la renunțarea la tot felul de gratuități, care fac din domniile lor o categorie pozitiv discriminată. A venit momentul, cu alte cuvinte, să intre în rândul lumii. Aici, democrația costă, cetățeanul plătește, dar vrea să știe pe ce a dat banii.